Cărți jubiliare: „Poveste lui Harap-Alb” de Ion Creangă – 145 de ani de la publicare

„Poveste lui Harap-Alb” a apătut la 1 august 1877 în revista Convorbiri literare. În aceeași lună, Eminescu reproduce Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă în ziarul conservator Timpul din București.

Povestea lui Harap-Alb este cel mai reprezantiv basm al lui Creangă pentru că relevă, în cel mai înalt grad, conștiința scriitoricească a lui Creangă, fapt care dovedește că opera sa literară este o plăsmuire artistică a realității cu multiple valențe psihologice, etice și estetice.

Structura compozițională are ca element constructiv călătoria pe care o întreprinde Harap-Alb, care devine un act inițiatic în vederea formării eroului pentru viață. Încă de la început, fiul cel mic al Craiului își va dovedi calitățile de erou, fiind afectat de dojana tatălui său mâhnit de nereușita celor doi fii mai mari.

Întâmplarea cu tatăl îmbrăcat în pielea de urs se produce într-un context motivațional menit să probeze voinicia tânărului. Apoi, având de făcut o lungă călătorie, tatăl ține să-și instruiască fiul, dându-i o serie de sfaturi înțelepte, rezultat al unei îndelungate experiențe de viață. Conflictul este determinat de nerespectarea sfaturilor părintești… Întâlnirea cu Spânul prilejuește astfel o îndelungată confruntare dintre cele două forțe, simboluri ale binelui și răului. Spânul „impostor”, ajuns nepotul împăratului Verde, vrând să-l piardă, îl supune pe Harap-Alb la diferite încercări. Construite cu o artă desăvârșită, episoadele în care Spânul îl trimite pe Harap-Alb să aducă sălăți din grădina ursului, pielea cerbului din pădure, bătută cu nestemate și pe fata împăratului Roș, sporesc tensiunea narativă.

Din toate încercările, Harap-Alb iese cu bine prin intermediul a noi „ajutoare”: furnicile, albinele și cei cinci giganți fabuloși: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lați-Lungilă. În final, Harap-Alb, ajutat de calul năzdrăvan, este repus în drepturi iar „impostorul” este demascat și pedepsit în numele eticii populare.

Eroul, purificat prin suferință, săvârșește un act de inițiere în legile vieții și este pregătit pentru tron și pentru căsătorie, dobândind „suprema fericire prin iubirea vitejește câștigată. „

Harap-Alb devine un erou exemplar, nu prin însușiri miraculoase, cum se întâmplă în cazul eroului în basmele populare, ci prin extraordinara lui autenticitate umană. Stăpânit adeseori de frică, plin de ingenuități și slăbiciuni omenești, este nevoit să dea cele dintâi probe de curaj și bărbăție.

Lui Harap-Alb îi este opus Spânul, simbol al forței răului, întruchipând inumanul. Viclean, neândurător, îl supune pe Harap-Alb unor încercări menite a-l duce la pieire. În final, este demascat și pedepsit în numele dreptății, aspirației etern-umane.

Cei cinci năzdrăvani care-l însoțesc, de asemenea, în sfera umanului, reprezintă un portret grotesc-caricatural în care o trăsătură dominantă este îngroșată până la limita absurdului și capătă dimensiuni fantastice. Gerilă este „o dihanie de om „, Flămânzilă „o namilă de om”, Setilă „onanie de om„, Ochilă „o schimonositură de om”, iar Păsări-Lați-Lungilă e „o pocitanie de om.” Fiecare îl ajută pe Harap-Alb să treacă probele la care îl supune împăratul Roș, drept răsplată pentru omenia sa. Prin ei, Harap-Alb constată ciudățeniile ființelor umane, între care unii de tipul lui Ochilă, pot vedea lumea pe dos, având astfel prilejul să cunoască mai bine psihologia umană și să afle că „tot omul are un dar și un amar; și unde prisosește darul nu se mai bagă în samă amarul.”

Povestea lui Harap-Alb este o sinteză a spiritualității românești, cumulând o întreagă filosofie asupra vieții, prin care profilul român ființează în lume, înscriindu-se astfel în rândul valorilor eterne ale umanității.

Literatura română. – Chișinău, 2001. – 524 p.