Așezat de istoricii literaturii române între păzitorii eterni ai graiului străbun, preotul-poet Alexei Mateevici rămâne prin întreaga sa operă unul dintre clasicii de frunte ai literelor române.
Ca poet, a devenit memorabil prin poezia Limba noastră, scrisă cu prilejul inaugurării Cursurilor pentru învățători în iunie 1917, cu numai două luni înainte de moartea sa prematură. Apărută ca răspuns celor care denigrau limba română, afirmând că ea este săracă și nu e în stare să exprime sentimente alese, capodopere literare, poetul Alexei Mateevicia compus unul dintre cele mai frumoase imnuri închinate limbii române:
” Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată, / Un şirag de piatră rară / Pe moşie revărsată… /
Limba noastră îi aleasă / Să ridice slava-n ceruri, / Să ne spiue-n hram şi-acasă / Veşnicele adevăruri….”
Poemul Limba noastră se înscrie perfect în tradiție, aducînd laudă Limbii noastre ca mod de întrupare a dumnezeirii, fiind „cea mai de seamă cântare închinată limbii” sau „cea mai frumoasă odă consacrată vreodată limbii materne”.
( Revista militara, nr.2, 2014)
Preotul militar
A. Mateevici (1888–1917)
Autorul versurilor Imnului Naţional al Republicii Moldova s-a născut în comuna Căinari, fostul judeţ Tighina. Copilăria şi-a petrecut-o în satul Zaim, unde părinţii s-au mutat cu traiul în anul 1893. Acolo micul Alexe învaţă trei clase. După absolvirea Şcolii Spirituale de Băieţi, îşi face studiile (1902–1910) la Seminarul Teologic din Chişinău, unde se simţea bine între colegi. În anii 1910–1914 continuă studiile la Academia Teologică „Petru Movilă” din Kiev. La 30 iunie i se înmânează diploma de candidat în teologie, revine la Chişinău, locuieşte împreună cu soţia, mama şi sora.
( Alexei Mateevici – Un poet al renașterii basarabene, 2018 )
Alexe Mateevici (primul din dreapta)
împreună cu alţi preoţi militari pe frontul român (iunie-iulie 1917)
În anii de război, după revoluţia din februarie 1917, activitatea poetică a lui Mateevici izbucneşte ca un vulcan, începând cu celebra operă „Limba noastră”. La 20 aprilie 1917, de pe front, într-o epistolă către familie poetul scrie: „Şi mai mult simt o oarecare năvală de voinicie şi de puteri creatoare. Ceva a trezit mintea mea, gata deja să adoarmă. Parcă nu-mi aduc aminte ca vreodată scrisul să-mi fi curs de sub condei cu atâta uşurinţă ca acum” .
În pofida greutăţilor sufleteşti pe timp de război, în situaţiile imprevizibile din vara anului 1917, Alexe Mateevici, cu jertfire de sine, îşi îndeplineşte obligaţiunile de preot militar, găsind timp şi pentru a scrie pe timp de luptă poezii valoroase, care i-au înveşnicit numele şi ca poet.
Doar în ultimele două luni din viaţa sa plină de chinuri, poetul a scris şi ne-a lăsat drept moştenire numeroase poezii sentimentale, cu sens de apel patriotic către popor, vigilente şi povăţuitoare:
„Limba noastră” (17 iunie 1917);
„Văd prăbuşirea” (5-6 iulie);
„Cântec de leagăn” (7 iulie);
„Basarabenilor” (10 iulie);
„Frunza nucului” (12 iulie);
„Unora” (13-14 iulie).
În lirica sa, poezia religioasă, uneori remarcabilă (Roagă-te), alternează cu poezia revoltei sociale, expresie a durerii poetului pentru soarta țăranilor români basarabeni, apăsați de nevoi și suferințe. Poeziile :
Eu cânt, Țăranii, Cântecul zorilor, Țara – împletesc nota elegiacă cu tonalitatea energică și credința în „ivirea zorilor” dreptății și devin profund definitorii pentru profilul poetului militant.
( Revista militara, nr.2, 2014)
„Războiul mondial ne-a răpit pe unul din cei mai de valoare poeți basarabeni, pe Alecu Mateevici, al cărui talent abia trezit la viață era menit să treacă peste cadrele regionalismului îngust și să devie un factor puternic al culturii românești în genere… Chiar dacă nu avea și alte scrieri… Numele lui ar fi rămas în literatura română dacă ar fi scris numai poezia „Limba noastră” [Ștefan Ciobanu].
La începutul lui octombrie 1926, la Chişinău, a avut loc un eveniment istoric de mare importanţă – inaugurarea în faţa Catedralei, din centrul oraşului, a monumentului în memoria martirilor: Alexe Mateevici, Simeon Murafa şi Andrei Hodorogea. Autorul monumentului şi al basoreliefurilor – sculptorul Verea-Ionescu.
( Colesnic Iurie. Doina dorurilor noastre. Itinerar-memorial istoric. Chişinău, 1990 )
În anul 1988, la Zaim, raionul Căuşeni, a fost deschisă Casa-muzeu „Alexei Mateevici”, ai cărei animatori au fost Ion şi Maia Găină, Mihai Vieru, Nina Tocan, Teodosie Berghi, Ilie Gluh ş.a. La inaugurarea instituţiei, Nina Tocan, directorul Şcolii „Alexei Mateevici” din localitate.
Datorită sârguinţei întregii comunităţi din regiune, numai în primii 10 ani de la fondare, la Casa-muzeu din satul Zaim au fost filmate două documentare despre viaţa şi activitatea preotului-poet Alexe Mateevici, care în permanenţă este vizitată de mai mulți admiratori şi numeroase delegaţii din ţară şi de peste hotarele ei.
( Baciu Gherghe. Viziuni asupra vieţii şi morţii poeţilor martiri: Eminescu, Mateevici, Vieru. Chişinău 2014 )
„…Al treilea sfat pe care vi-l dau este: să stați cu mare putere la strajă intereselor naționale. Să trăim bine și cu străinii, dar să nu trădăm interesele noastre, căci altfel vom cădea pentru totdeauna. Dacă vom fi slabi în lupta pentru viață, vom fi înghițiți de cei mai tari. Să nu ne alipim la partide străine, care nu luptă pentru neamul nostru și să nu luptăm pentru interesele de clasă, ci pentru cele de obște, naționale. Și, în sfârșit, sfatul cel din urmă al meu e: să nu uităm norodul, țărănimea care a suferit atâta până acum! Să-l luminăm, să mergem mână în mână cu el, căci fără noi el nu poate face nimic, după cum nici noi nu putem face nimic fără el. Să-l îndreptăm pe calea adevărului, cu fapte, iar nu cu vorbe. Mântuirea țărănimii e în noi, și a noastră în ea. Rog pe bunul Dumnezeu și sunt încredințat că El ne va trimite ajutorul Său cel preaputernic pentru izbândirea lucrului obștesc. El ne va trimite fericirea neamului și a dumneavoastră.”
— Alexei Mateevici
Biblioteca "Nicolae Titulescu" 