Chișinăul, înainte de anul 1812, ducea viața orașelor din Moldova, scria Ștefan Ciobanu în monografia sa Chișinăul . Cu toate că în orașul Chișinău era o populație minoritară, caracterul orașului înainte de anexarea Basarabiei de către ruși, era pur românesc. Toate actele sunt scrise în românește, în biserici s-au păstrat din vremurile acelea numai cărți românești … Cu ocupația rusească istoria Chișinăului ia o nouă întotsătură. Situația lui centrală în Moldova dintre Prut și Nistru, precum și importanța lui ca centru comercial atrage atenția autorităților militare rusești. Noua provincie, numită Basarabia, intrată în cadrul unei noi vieți politice și culturale, a trebuit să-și creeze un centru cu menirea de a da o nouă orientare culturală și politică întregii regiuni. Și Chișinăul fu ales de către Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni și senatorul Krasno-Milașevici, ca capitală a Basarabiei. Istoria Chișinăului este istoria unui oraș, care prin capriciul împrejurărilor și a oamenilor pe neașteptate devine metropola unei provincii mari, este istoria unui oraș, care cu concursul autorităților rusești, ia o dezvoltare virtiginoasă pe cale pașnică și artificială, este istoria rivalității pașnice între cele două culturi, cea românească veche și cea nouă rusească, din care iese învinsă cea dintâi. De fapt, scria Ștefan Ciobanu, Chișinăul niciodată n-a devenit oraș rusesc, cu tot exteriorul lui, căci în afară de funcționari și militari, în Chișinău, chiar în ultimii ani ai stăpânirei rusești, nu trăiau decât foarte puțini ruși, populația orașului fiind compusă la centru din evrei, armeni, greci etc., iar la periferie fu împinsă majoritatea locuitorilor Chișinăului, moldovenii.
Un călător rus, în memoriile sale despre Chișinău, scrie că, după 16 ani de stăpânire rusă, limba rusească nu era cunoscută, în deosebi cucoanelor. În casele boierești, ca și a țăranilor, se păstrează obiceiurile vechi moldovenești, din care călătorului rus i-a plăcut o petrecere cu lăutarii. „Vinul moldovenesc”, povestește el, „curgea în paharele pline, care cu siguranță se deșertau. Melodiile sălbatice și triste ale țiganilor, care cântau din gură, și din viori și cobze, m-au cufundat înter-o melancolie plăcută.”
La anul 1873, „regiunea Basarabiei” fu transformată în „gubernie”, și Chișinăul devine oraș „gubernial” Odată cu acestea se schimbă și aspectul general al orașului. Străzile se pavează treptat, începând de la centru spre periferie, unde și astăzi se găsesc o mulțime de străzi nepavate; se înființează vestita „concă”, tramvaiul de cai, despre care un ziarist spiritual scria, că „a călători în ea este o mare plăcere” , căci „urcându-te în ea iarna, ajungi la destinație vara„; dispare și „conca”, și în anul 1912, cetățenii Chișinăului puteau călători în elegantele tramvaie electrice de astăză; felinarele cu lămpi de seu se schimbă în cele de petrol, care la rândul lor, pe la începutul veacului al XX-lea, cu încetul sunt înlocuite cu lumină electrică; se construește apeductul și se înmulțesc clădirile publice și particulare.
Dar în dosul acestui oraș modern, luxos la centru, la periferiile lui, în suburbiile lui, care zăceau în întuneric și noroi, în acești Buiucani, Visterniceni, Schinoasa, Sf. Vineri, Melestiu, Frumoasa etc., se desfășoară firul altei vieți. Mici agricultori, viticultori, crescători de vite și cărăuși, moldovenii din suburbiile și de la periferiile orașului, a căror rol social se mărginea, ca și a celor din satele din jurul Chișinăului, la rolul de ilot, care hrănea cu produsele muncii sale acest oraș străin, trăiau în formele vieții străbune, în limba, datinile și credințele moldovenești.
Cu toată importanța pe care o capătă Chișinăul pentru Basarabia ca centru administrativ, economic și cultural rusesc, el rămâne în umbra istoriei, rămâne necunoscut pentru lumea civilizată, până la începutul veacului al XX-lea.
Ciobanu, Ștefan Chișinăul. – Chișinău, 1996. – 80 pag.
Biblioteca "Nicolae Titulescu" 