literatură · scriitor

Ion Agârbiceanu – povestitor prin excepție

Ion Agârbiceanu este „unul dintre prozatorii români cei mai semnificativi, prin viziune, etos și specific național” (Mircea Zaciu). S-a născut la 12 septembrie 1882 la Cenade, județul Alba, fiind al doilea din cei opt copii ai pădurarului Nicolae Agârbiceanu și al Anei, născută Olaru.

Ion Agârbiceanu este scriitorul care, alături de Sadoveanu, a oferit cu generozitate – timp de peste o jumătate de secol – o bogată și substanțială literatură mai multor generații de scriitori. Această literatură vine parcă din însăși izvorul inepuizabil al spiritului popular, are ceva din aureola acelui epos anonim în care trăiesc, trăsăturile esențiale, specifice omului din popor, experiența lui de viață.

A publicat de-a lungul anilor mai multe cărți de proză, în care aduce în prim plan viața satului românesc cu figuri de intensă suferință omenească. Prin creația sa Agârbiceanu se dovedește a fi un demn continuator al lui Slavici și un precursor al lui Rebreanu.

Povestitor prin excelență, Agârbiceanu e un maestru al genului scurt și tocmai această parte a operei sale îl definește cel mai adecvat și ne obligă să-l recunoaștem ca pe un mare poet al vieții umile, al durerilor înăbușite, al unei lumi ce-a trăit în bună măsură într-un fel de împărăție a întunericului… Știe să înfățișeze, cu elemente puține, viața și destinele omenești cu acel farmec aparte pe care îl posedă numai personalitatea scriitorului profund umanist. Și un astfel de scriitor este Agârbiceanu. La el emoția estetică nu poate fi despărțită de atitudinea etică, de compasiune și simpatie, de încrederea în valorile rezistente ale sufletului omenesc.

În povestirea Fefeleaga e scițată viața unei femei nenorocite, ce-și agonisește bucata ei de pâine muncind cu Bator, un cal tot atât de bătrân și de nenorocit ca și dânsa. A muncit astfel din greu până ce și-a îngropat bărbatul și cei patru copii, rând pe rând; nemaiavând apoi pentru cine munci, Fefeleaga și-a luat calul de căpăstru și s-a dus cu el la târg, ca să-l vândă. Cu banii primiți, s-a întors în sat să împodobească sicriul celei din urmă copile moarte. Despre Fefeleaga s-au rostit multe aprecieri elogioase și e socotită pe bună dreptate o capodoperă a prozei scurte.

Cerșetorul, povestea calului bătrân și orb, părăsit de stăpân să-și caute singur hrana, e la fel de tristă, pentru că soarta acestui animal se confundă, de fapt, cu soarta multor oameni pe care Agărbiceanu i-a descris în alte povestiri, arătându-i în aceeași stare jalnică, inumană, la periferia vieții și a societății. E un poem al durerilor mute, neluate în seamă.

„Povestirea lui Agârbiceanu cucerește adeziunea noastră, reânnoită și inepuizabilă ca satisfacții estetice, deoarece constituie un univers uman divers și convingător prin dramatismul fiecărei vieți în parte, și pentru că, aidoma povestirii de totdeauna, ne invită la reflecția despre valorile ireductibile ale ființei. Femei muncite de necazuri, din aceeași lume cu Fefeleaga, oameni înfrânți și loviți de viață, ajunși la capătul rezistenței lor fizice, sunt în același timp portrete definitive. Scriitorul este un portretist și a învățat arta lui din creația marilor realiști ai secolului al XIX-lea. ” (Ion Vlad)

Cele mai reușite opere au fost apreciate la justa lor valoare, autorul învrednicindu-se de aprecierea criticilor și a cititorilor. Astfel, în 1927 i se decernează Premiul Național pentru proză, în 1919 este ales membru corespondent, iar în 1955 membru onorific al Academiei Române.

Agârbiceanu, Ion Fefeleaga. – Chișinău, 1997. – 367

Publicitate

Lasati un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s