George Bernard Shaw este un dramaturg, critic literar și activist politic irlandez,. Primește Premiului Nobel pentru literatură în anul1925. Și se consideră unul din cei mai importanți dramaturgi de limbă engleză de la William Shakespeare încoace.
Piesa de teatru Pygmalion a fost scrisă și publicată în anul 1912. În Pygmalion Shaw reia legenda sculptorului antic, pe care o privește din perspectiva problematicii independenței femeii din Nora lui Ibsen , Se știe din mitologie că Pygmalion a creat statuia unei femei, numită Galateea, atât de frumoasă, încât s-a îndrăgostit de opera sa.
Într-o seară ploioasă, profesorul de lingvistică Henry Higgins întâlnește, într-o piață din Londra, pe florăreasa Eliza Doolittle, care îl interesează sub raportul exprimării sale, reprezentând vorbirea păturilor populare din Londra. Mândru de posibilitățile sale de om de știință, Higgins o aduce pe Liza în casa sa, propunându-și s-o educe, ceea ce reușește în scurt timp. Plin de el, profesorul de lingvistică se consideră un nou Pygmalion, așteptând însă, spre deosebire de sculptorul antic, care-o iubea realmente pe Galateea, ca toată recunoștința și afecțiunea să vină numai din partea tinerei fete. Liza, florăreasa, copil natural al unui măturător de stradă, dovedește a avea mai multă finețe sufletească decât „creatorul” ei. Ca și Nora, ea are personalitate și independență, părăsindu-l pe Higgins, așa cum eroina lui Ibsen își părăsește soțul, care n-o considera egală lui, ci o simplă păpușă însuflețită. Dialogul final al piesei reprezintă conflictul de idei dintre Liza și Higgins și superioritatea morală a tinerei fete: „Higgins: Țin la viață, la omenire, și tu faci parte din această omenire. Mi-ai ieșit în cale și ai fost zidită în casa mea. Ce mi se poate sere mai mult, de către tine sau altcineva? Liza: Vreau puțină bunătate. Știu că sunt o oarecare fată ignorantă și dumneata un gentleman cu carte, dar nu-s chiar noroiul de sub piciorele dumitale. Ce făcui (corectându-se) – ce-am făcut – n-a fost pentru rochii și automobile; am făcut-o pentru că era plăcut să fim împreună și ajunsei – am ajuns – să țin la dumneata; nu pentru că doream să-mi faci curte, ci, fără ca să uit deosebirea dintre noi, țineam la dumneata prietenește.”
Bernard Shaw rămâne, în dramaturgia universală, un inovator în ceea ce privește metoda de creație. În locul pieselor spectaculoase, cu un conflict aparent puternic, scriitorul a pus accentul pe problemele reale ale vieții, pe comportarea oamenilor. Paradoxală este în opera lui Show nu numai exprimarea unor personaje, ci însăși acțiunea pieselor sale, în care anumite situații, firești pentru societatea modernă, apar inversate. Astfel Liza, florăreasa, care nu a primit nici un fel de educație până la întâlnirea ei cu Higgins, se situează pe o poziție etică superioară celei a profesorului de lingvistică.
Opera lui Show reprezintă un teatru angajat. Chiar dacă trecerea timpului a estompat pe alocuri virulența satirei sale, prospețimea dialogului, ironia, arta paradoxului, schimbul spiritual de idei păstrează viu mesajul social și etic al unei dramaturgii care și-a marcat puternic epoca.
Literatura Universală. – București, 1994. – 464 p.
Biblioteca "Nicolae Titulescu" 