Ziarist reputat, corespondent de război în cele mai fierbinți locuri, iscusit prozator american, Laureat al Premiului Nobel, Ernest Hemingway și-a consacrat viața literaturii și datoriei civice de om. Dragostea, moartea, aspirația spre trăire autentică, eșecul existenței umane, angajarea în slujba unei cauze drepte, solidaritatea sunt tratate într-un subtil spirit filozofic și cu o măiestrie artistică excepțională.
Bătrânul și marea – nuvelă considerată de unii critici un scurt roman, ultima operă cu adevărat importantă a lui Hemingway, reprezintă încununarea creației scriitorului atât prin sensurile ei profund umane, cât și prin măreția sobră a mijloacelor de expresie. Bătrânul și marea, ilustrează viziunea dură și tragică asupra omului fără șanse în fața destinului, dar care își păstrează demnitatea și măreția chiar și în fața morții.
Bătrânul Santiago, pescar sărac dintr-un sat de pe coasta Cubei, se pregătește să iasă din nou în larg, la pescuit, după aprope trei luni de trudă zadarnică. În cea de-a optzeci și cincea zi se prinde în undița bătrânului un marlin, un uriaș pește-spadă. Două zile și două nopți durează lupta îndârjită dintre om și pește care trage barca după el în larg. În sfârșit răpus, marlinul este prea mare ca să poată fi ridicat la bord și Santiago îl legă de barcă, lăsându-l în apă, dar, pe drumul de întoarcere, rechinii îl devorează cu toată împotrivirea disperată a bătrânului, care revine la țărm epuizat și aducând cu el doar scheletul peștelui.
În lupta singuratică cu marlinul, cu rechinii, cu propria lui slăbiciune, gândul absenței băiatului îi apare bătrânului ca simbol al lipsei forței tinerești. cuvintele „Dacă ar fi băiatul aici!” însoțesc ca un laitmotiv toate momentele de maximă încordare, de suferință și de efort istovitor.
Această povestire aparent simplă reprezintă în realitate o adevărată parabolă a condției umane, a invincibilității omului. Fiind pescar, Santiago nu exercită o profesiune oarecare, ci îndeplinește un destin, un dat tot atât de inevitabil ca și acela de a fi om: „Poate că n-ar fi trebuit să fiu pescar! îl străfulgeră un gând. Dar pentru asta am fost făcut.” Lupta cu peștele simbolizează bătălia omului cu existența, iar rarele momente de destindere înseamnă mai ales efort cotidian, bucuria victoriei și măreția înfrângerii. Impulsul îl constitue câștigarea traiului de zi cu zi, dar lupta ajunge să semnifice dorința omului de a-și afirma propria valoare, ca justificare a existenței. Dar bucuria afirmării, a triumfului este repede urmată de pierderea a ceea ce a fost dobândit cu trudă și suferință: „Era prea frumos ca să dăinue” – este gândul bătrânului la atacul rechinilor. Iar când își pune singur întrebarea: „Și ce te-a înfrânt?”, răspunsul este: „Nimic. Am eșit prea în larg”, pescarul apărându-ne astfel înscris într-un mit al îndrâznelii și semeției omului.
Bătrânul are o imensă dragoste și duioșie pentru făpturile naturii, pentru „țestoasele” de toate neamurile, pentru purceii-de-mare sau pentru pasărea care se odihnește pe frânghia undiței și căreia îi vorbește spre a se simți mai puțin singur.
Ca și la eroii tragediilor antice, măreția bătrânului constă în asumarea curajoasă a eșecului, în depășirea lui prin păstrarea demnității umane: „Dar omul nu-i făcut să fie înfrânt. Un om poate fi nimicit, dar nu înfrânt” – sunt cuvintele-cheie care exprimă sensul și mesajul cărții și al întregii creații a lui Hemingway. Simbolul scheletului uriaș cu care pescarul se întoarce acasă semnifică în mod esențial victoria morală a omului, satisfacția pe care i-o dă nu câștigul în sine, ci conștiința faptului că și-a învins propriile slăbiciuni, că și-a depășit propriile limite. Bătrânul și marea se încheie cu planurile de viitor pe care și le fac Santiago și băiatul. Descurajarea de moment a bătrânului face treptat loc unui optimism exprimat prin proecte concrete, aparent mărunte, dar care dau senzația revenirii la viață.
ș
Biblioteca "Nicolae Titulescu" 