Alexandru Donici a fost un adevărat pașoptist, care a luptat pentru abolirea regimului feudal și a nedreptăților epocii, mai ales prin fabulele sale. A oferit literaturii române multe traduceri și scrieri originale alegorice, prin care critică într-o manieră ironică, presărată de multe proverbe și zicători, abuzurile, corupția, lenea, șiretenia, lăcomia, lingușirea, parvenirea și multe alte vicii ale societății românești din epoca sa.
Alexandru (Alecu) Donici s-a născut în 1806, la 19 ianuarie, în comuna Bezin, județul Orhei. Fiul clucerului Dumitru Donici și al Elenei și nepotul renumitului pravilist Andronache Donici.
Având rădăcini de cărturari, Dumitru Donici și-a trimis copii, Alexandru și Petru, să studieze la Petersburg, la Corpul de cadeți nr. 1. Chiar dacă era un liceu militar, se învățau și discipline de cultură generală. Donici fiind atras în mod deosebit de literatură. Însușind în scurt timp limba rusă, citește operele scriitorilor ruși, în special I. Krâlov și A. Pușchin.
După absolvire, în 1825, viitorul fabulist este numit sublocotenent și este repartizat într-o unitate militară. Peste un an Donici părăsește armata, invocând motive familiale. Reântors acasă, se ocupă de treburile gospodărești, obținând mai târziu o funcție administrativă la judecătoria regională.
În paralel, îți începe activitatea literară, fapt consemnat în revista Telescop (1935), traducând versuri ale fabulistului rus Krâlov și ale poetului Pușkin (poemul Țiganii cu care deburează în 1837).În 1835 Donici îl cunoaște pe C. Negruzzi, cu care se împrietenește.
Donici începe să colaboreze la diverse reviste literare românești, iar M. Kogălniceanu publică, în revista Dacia Literară, fabulele sale Gâștele, Vulpea pedepsită, Vulpea și Bursucul, Măgarul, Lupul nazâr, Bărbatul cu trei femei, Parnas, Antereul lui Arvinte.
Fabulele lui Donici sunt editate în două volume, Cartea I (1840) și Cartea II (1842)
Donici participă la dezbateri și întruniri literare, continuă să publice în diverse reviste importante: Albina românească, Revista Carpaților, Propășirea, Foaie științifică și literară și traduce, împreună cu Negruzzi, Satire și alte poetice compuneri de Antioh Cantemir.
Datorită fabulelor și traducerilor sale, Donici este numit de V. Alecsandri „La Fontaine al Moldovei, care a compus o mulțime de fabule încântătoare”. Donici a tradus și s-a inspirat din Krâlov, Lermontov…, a scris și câteva fabule originale: Turma și câinele, Adevărul sau Cucoșul de la moară, Capra și Iada etc.
În 1858 scriitorul creează un volum care să cuprindă toate fabulele sale, oferind astfel cititorilor o operă cu valoare atât artistică, cât și educativă.
În aprilie 1865, după o boală grea, Donici se stinge din viață. În necrolog, C. Negruzzi scrie: „Alecu Donici nu mai este. Plângeți, dobitoacelor! Voi, căror el șta a vă da atâta spirit! Istoricul vostru a murit!”
Fabulele lui Donici se caracterizează prin dialog viu și ironie, la sfârșitul fiecăruia autorul oferă câte o morală instructivă, care este transferată la realități concrete de ordin social sau politic ale epocii: „Să țineți dar minte/Aceste cuvinte:/Viața vegetală,/ Viața socială,/ Totul atârnă/ De la rădăcină.”
Fabula a reprezentat pentru Donici un mod de a satiriza moravurile sociale, conflictele de clasă, corupția și abuzurile, goana după avuție, luptând prin mijloace alegorice împotriva nedreptăților și a abuzurilor celor cu putere, a viciilor societății. Fabulele constitue zugrăvirea autentică a două lumu: lumea celor avuți și puternici și lumea celor săraci și imili. Ce care domină au fost prezentați prin lupi, lei, vulpi, vulturi, frunze, elefanți, iar cei care muncesc – prin furnici, albine, rădăcini, râuri.
Creația lui Alexandru Donici a fost apreciată de M. Eminescu, care l-a situat alături de C. Negruzzi și V. Alecsandri, menționând că ei „și-au încuscrit din capul locului talentul individual cu geniul poporului.”
Scriitorii români notorii – Chișinău, 2006 – 112 p
Biblioteca "Nicolae Titulescu" 