Încercăm să culegem tot ce găsim despre personalitatea ilustrului diplomat Nicolae Titulescu. Nu numai de aceia că biblioteca noastră îi poartă numele, ci și fiindcă ne dorim să-l cunoaștem ca persoană vie, ca om care și-a trăit viața alături de contemporanii lui într-o perioadă dramatică a istoriei. Lucian Blaga ne oferă, în acest sens, un minunat prilej de a ne satisface curiozitatea, de a-l cunoaște pe Nicolae Titulescu mai de aproape prin prizma viziunii sale.
Lucian Blaga: „Aș dori să vă fac un portret al lui Titulescu după amintiri personale, având avantajul de a-l fi cunoscut mai de-aproape. În primăvara anului 1928 aflasem la legație că Niculae Titulescu, ministrul de externe al țării noastre se găsea încă la Geneva. Era în epoca marelui proces al optanților maghiari. Titulescu, apărătorul vajnic al tezei românești în acest proces, suferise o înfrăngere în sesiunea din ianuarie a Ligii Națiunilor. Era de luni de zile bolnav. Din când în când zvonurile, ce scăpau dintre pereții bolnavului, stârneau îngrijorare. Titulescu sta într-o cameră la Hotel, primind numai pe cei câțiva colaboratori ai săi. Nimenea, nici chiar cei mai indiscreți dintre amicii săi, n-ar fi putut spune care anume era boala ce-l consuma. El era totuși bolnav. Greu bolnav de-o boală imponderabilă și fără de identitate precisă în tratatele de medicină. Bolnav de flacăra lăuntrică, ce-l ardea, reducându-i existența până la limitele pâlpâirii. Geniul său nu putea să suporte eșecul și pregătea în febre de vulcan acoperit revanșa pentru sesiunea ce trebuia să aibă loc în iunie.
Unul din cei mai prețuiți colaboratori ai lui Titulescu – mi-a pregătit întâia audiență, care trezea în mine tot potențialul de sfiiciune. Titulescu era încă tot în pat. Înfățișarea era a unui bolnav, dar verva – a unui spirit răsfățat de-un întreg continent. Nu mi-a îngăduit aproape de loc să vorbesc. Avea o față de „asiat” fără vârstă, cu unele trăsături de copil, dar cu luciri de nedescris în ochi, unde se aduna toată viața. Atâta luminozitate cerea neapărat boala trupului. După câteva întrebări și răspunsuri, el a prins să-mi vorbească despre procesul optanților. Mi-a arătat cu o bucurie ingenuă volumul gata tipărit, pe care intenționa să-l lanseze în ziua când va ajunge procesul în dezbaterea Ligii. Da, Titulescu este cea mai strălucită inteligență ce am întâlnit-o în viață. Cu această ocazie mi-am dat întâia oară seama și de darul său stilistic. Titulescu m-a reținut vreo două ore. Revenea necontenit asupra procesului. Când am dat să ies din camera lui Titulescu, i-am spus: „Domnule Ministru, dacă în ziua dezbaterii veți face o pledoarie ca aceea de adineaori, cred că nu va fi nevoie să lansați volumul.”
Câteva zile mai apoi avu loc la Ligă ședința în care urma să se dezbată procesul. A întrat în sală Titulescu, înalt și el, gălbui, de-un calm stăpânit. Mulțimea cu sute de capete s-a întors spre el, și un freamăt de curiozitate trecu peste băncile corespondenților: Titulescu! Lupta, ce se anunțase tot atât de dramatică, cum fusese și cea din Ianuarie, n-a mai avut loc. Nu mai luam parte decât la un epilog de tunete după furtună. În ședință Titulescu a citit cu un glas de metal nobil și de-o transparență cuceritoare, o declarație, arătând punctul de vedere românesc. Președintele Ligii s-a raliat la acest punct de vedere românesc. Procesul optanților a ajuns într-adevăr la o cotitură, de unde nu mai era cu putință o întoarcere. Așa l-am cunoscut pe Titulescu. Ani în șir, apoi, am avut prilejuri dese de a-i urmări și de a-i admira activitatea pe scena internațională.
Nu mă înduplec să trec sub tăcere încă un amănunt cu care s-a încheiat conversația noastră, un amănunt ce aruncă o lumină caracteristică asupra sufletului lui Titulescu. Când am dat să ies, m-a întrebat ce intenții mai am pentru ziua aceea, „Vreau să mă plimb puțin „, răspund eu. Și-atunci, el, trecând ușor de la cele mai pasionante preocupări, mi-a spus cu o candoare de copil: „Da, vrei să te plimbi?… Du-te atunci, plimbă-te – pe-acolo, pe-o cărare ce duce prin pădurea de brazi. E foarte frumos. Nu uita să iei de la prăvălia din colț câteva alune. Când treci prin pădure, ține în palma deschisă alunele, ai să vezi cum vin veverițele, îți sar pe umăr, una după alta, și-ți fură alunele din palmă!””Ei, nu!? „, fac eu, mirat. „Ba da, chiar așa”, răspunde Titulescu, „e și asta o dovadă că aici suntem în Europa!”
În primăvara anului 1935, Titulescu aflase că doar câteva zile mai înainte a trecut pe la Viena un om politic român, care se întorcea din Berlinul nazist, unde tatonase în vederea unei apropieri. Atunci l-am văzut pe Titulescu într-un moment de revoltă. A prins să veștejească în cuvinte din cele mai biciuitoare încercările ce țineau spre o politică externă dincolo de dunga ce-o întrezărea, sau împotriva acțiunilor ce le întreprindea, el. Și parcă-i aud și astăzi cuvintele răspicate: „noul război european, dacă va izbucni, va repeta, desigur nu în detalii, dar în linii mari, primul război mondial. Războiul va fi lung și greu. La început Germania va avea succese, dar în cele din urmă va fi înfrântă…” Apoi Titulescu s-a liniștit. Și a trecut la alte chestiuni.
La gară i-am întins cu multă sfială o carte de-a mea, ce apăruse tocmai atunci – piesa „Avram Iancu” Mi-a surâs: „Să știi că am s-o citesc.” Au trecut vreo câteva săptămâni. Când Titulescu s-a întors din nou spre țară, m-am înființat iarăși la gară… Titulescu mă chema cu glas tare: „Blaga, vino să-ți mai spun ceva… Nu știu de ce, dar tare-mi plac mie aceste versuri.” Rămasem încă o bucată de timp cu capul descoperit, pe peron, cu gândul aparte. Titulescu recitase versurile în care vorbeam despre marea pasăre mitologică din Munții Apuseni, care în piesa mea, stă de pază lângă inima neamului. Și astăzi, atâțea ani după cele întâmplate atunci, mi se pare că bănuiesc de ce Titulescu a recitat acele versuri: „În pădure toate păsările dorm, numai una n-are somn, cată să se facă om”… Titulescu simțea pesemne, subconștient o înrudire între insomnia sfântă a acelei paseri de veghe și insomnia sa. Căci și el suferea de insomnie lângă destinele țării.”
Lucian Blaga scrie cu atâta însuflețire despre cumirul său, încât nu încape îndoială că avem de a face cu o personalitate notorie, care e de datoria noastră să o cunoaștem și să-i familiarizăm și pe cititorii noștri cu ea. Obligație pe care ne-o asumăm pentru timpul ce urmează, colectând și noi informații despre diplomatul Nicolae Titulescu.
Blaga, Lucian. Opere Volumul 2. – Chișinău, 1995. – 447 p.
Biblioteca "Nicolae Titulescu" 