Incursiunile în istorie, deși l-ai ispitit de timpuriu pe V. Alecsandri, s-au încununat cu două realizări memorabile, de-abea după 1870 – „Dumbrava Roșie„(1872) și „Dan, căpitan de plai„(1874).
„Dan, căpitan de plai” e un poem în care scriitorul se degajează de imperativele cronologiei, combinând liber istoria cu fabula. Eroii se plasează la granița dintre realitate și mit. Dan e un bătrân viteaz, „vechi pustnic, rămas singur... „
Tovarășul său, pribeag de peste Milcov, „e scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos. „
Amândoi cunosc limba copacilor, chipul de a porunci râurilor să-și oprească apele și sunt în stare să țină piept, cu ghioaga și securea, invaziei Tătarilor. Fulga, fata lui Ursan, stăpânește ca o amazoană cei mai focoși armăsari și galopează sălbatic în spații pustii.
Paginile de cronică, de o truculență robustă, se încheie magistral cu episodul reîntoarcerii lui Dan, grav rănit, ca să expire pe pământul patriei.
Dialogul dintre Dan și Ghirai, hanul tătar, care izbutește să-l ia prizioner, are ceva din simplitatea sublimă a limbajului homeric:
„Gheaur! zice tatarul cu inima haină,/ Ce simte firul ierbei când coasa e vecină?„
„Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde căpitanul./ Căci are să renască mai fragedă la anul!„
Refuzând propunerea lui Ghirai, Dan cere un singur lucru: să i se îngăduie ca înainte să mai sărute o dată pământul patriei.
„Alb am trăit un secul pe plaiul strămoșesc/ Și vreau cu fața albă senin să mă sfârșesc. „
Senzația globală e a tabloului aburit de umbrele imense ale vechimii, într-o epocă de confuzie a divinului cu natura și umanul.
„În legende pe motive folclorice și în „Dan, căpitan de plai”, Alecsandri rămâne un poet mare și inimitabil.” (Paul Cornea)
Literatura română. – Chișinău, 2001. -524 p.
Biblioteca „Nicolae Titulescu” 