Biblioteca "Nicolae Titulescu"

Mircea Eliade – profet al neamului românesc

Vă propunem o expoziție virtuală în care veți afla mai amănunțit despre extraordinarele romane ale lui Mircea Eliade, care este  cunoscut cititorului român de astăzi ca literat și savant. Eseistul și publicistul stră­lucit, care și-a galvanizat și configurat „generația”, nu a pătruns încă în conștiinta noilor generații și totuși, dacă Mircea Eliade atinge intensitatea și luminozitatea geniului, aceasta nu se petrece nici în opera literară (deși a fi un  mare scriitor ramîne   probabil   dorința cea mai arzătoare, de-a lungul întregii sale vieți), nici în jurnal și cu atît mai puțin în didactica lui sinteză finală, „Istoria credintelor și ideilor  religioase”, ci în eseistică și publicistică. Mircea Eliade a fost un ziarist de geniu, ca Hașdeu, Eminescu, lorga, Goga, Nae Ionescu și G. Călinescu, nu  numai fiindcă pentru  el  eseul, foiletonul,  studiul strîns de rigoarea limitei tipografice au dat minții și condeiului o tensiune extraordinară, o concentrare și o forță de comunicare irezistibile, ci, mai ales, pentru că în spatele acestei forțe se află, – ca și la aceștia – o uriașă capacitate de a simți și presimți, de  a  cugeta ­și de a plăsmui.

Nuvela „La ţigănci” de Mircea Eliade face parte din literatura contemporană fiind o nuvelă fantastică, scrisă după al Doilea Război Mondial (în 1959), în perioada când Eliade ilustrează ideea că opoziţia dintre real şi ireal, dintre sacru şi profan se estompează, între acestea nemaiexistând hotare bine determinate. Ea marchează o nouă etapă în creaţia literară a autorului, fiind considerată o capodoperă a fantasticului românesc. Nuvela fantastică „La țigănci” de M. Eliade este o operă care prezintă un grad înalt de complexitate: mister, simbolistică, idee. Domnul Gavrilescu este un profesor de pian. El se întoarce de la o meditație, călătorind cu trenul. În tren este cald și se vorbește despre un loc enigmatic, umbros, loc unde locuiesc țigăncile și pe lângă care trec. Acest loc are sa îl ademenească pe Gavrilescu care va fi vrajit de misticul teilor care oferă răcoare atmosferei. Ajunge la țigănci, merge în casa lor și are de trecut o serie întreagă de probe care prezintă un inteles ascuns. Are de ghicit, i se oferă cafea calda deși cere apa etc. Setea lui simbolizează setea de realism, de lumea din care a venit și dorința de a se întoarce acasă. În „lumea” aceasta mistică el își caută vechea sa iubire, iubire ce nu a fost împlinită în trecut. Nu s-a căsătorit cu fata pe care o iubea cu adevărat dar avea simțul moralității. În cele din urmă, el pleacă de la țigănci dar se va întoarce. Se întoarce cu un birjar și ajuns acolo are de găsit ușa la care se afla vechea sa iubire. Cei doi se regăsesc și birjarul îi conduce în lumea lor, căci ei nu mai făceau parte din prezent. Aceasta întrepătrundere de dimensiuni, de spațiu și de timp, acest mozaic de trairi intense plus ideile înălțătoare ale unei iubiri dincolo de limitele umanului, ajutorul supranaturalului și jertfa părăsirii lumii pentru o regăsire fac din nuvela o capodoperă absolută.

Eliade, Mircea, – La țigănci, – București, – 2006, 174 p.

„Nopti la Serampore” apare în anul 1940 și este publicată într-o plachetă împreună cu o altă nuvelă, Secretul doctorului Honigberger. Acțiunea este plasată nu în mod întâmplător în spațiul atât de pitoresc al Indiei. Trei europeni sunt supuși unei operații magice de către profesorul Budge din Calcutta, adept al practicilor tantrice. Ei devin martorii unui eveniment care s-a petrecut cu 150 de ani în urmă. Înțeleptul Swami Shivananda de la o mănăstire din Himalaya confirmă faptul că timpul poate fi reversibil și face ca autorul să retraiască experiența întoarcerii în timp.    Narațiunea este subiectivă, se desfășoară  din perspectiva persoanei I, naratorul este martor la acțiunile povestite, el însuși este unul din personaje. Perspectiva subiectivă presupune faptul că naratorul nu mai este omniscient si omniprezent, nu stie ce gandesc celelalte personaje, nu stie cum va evolua acțiunea, el prezinta faptele doar din perspectiva proprie. Nuvela debuteaza în maniera realistă, spațiul este descris cu exactitate, putem regăsi nume de locuri precum Calcutta, Serampore, Gangele. Începutul realist nu anunță nimic din turnura fantastică pe care o va lua acțiunea. Tot din primele rânduri luăm cunoștintă cu personajele principale, naratorul, Bogdanof si Van Manen. Bogdanof, rus de origine, este un orientalist celebru,Van Manen este secretarul societății Asiatice din Bengal, iar țara lui origine este Olanda. Împreună cu naratorul care este cel mai tânăr dintre ei formează un personaj colectiv. Toți trei prietenii sunt buni cunoscători ai Indiei, dar mentalitatea lor rămâne totuși europeană. India este pentru cei trei un spațiu exotic, misterios, dar totuși străin, este un peisaj pe care îl observă din afară, fascinați, nu pot însă accepta ideea de întoarcere în timp, de  abolire a spatiului profan. În volumul Memorii Eliade scrie despre Bogdanof si Van Manen, așadar sunt personaje reale, dar pe care le integrează intr-o nuvelă fantastică.

Eliade, Mircea, – India; Nopți la Serampore… , – București, – 2004, – 237 p.

„DOMNISOARA CHRISTINA” — apărut la Editura Cultură Națională, București, 1936. Alături de Golia lui Ionel Teodoreanu si Baletul mecanic al lui Cezar Petrescu, Domnisoara Christina este unul din puținele romane fantastice — specie rară, de altfel, și în alte literaturi. Una din însușirile distinctive de evidență în cazul dat rezidă în conturarea surprizei fantastice la modul afirmativ ab initio, în opozitie cu nuvela (de filiație gotică), înclinată să contureze mai deslușit evenimentul extra-natural în partea sa terminală, după o sumă de insidii pregătitoare. Desigur, un preambul, constînd clin sugerarea atmosferei maladive în conacul de cîmpie dunăreană cutreierat la început de o ființă nedefinită (motiv caracteristic) există și aici însă, destul de timpuriu, musafirii Bgoi Paschievici și Nazarie — cei doi „martori” necesari unei depoziții pertinente — constată persistența parfumului de violete între pereții încăperii în care cel dinti ar fi preferat sa creada ca avusese doar o aratare de vis (proba materiala a miracolului). Cum se vede, locul mult pomenitei (dupa Tz. Todorov) „ezitari” privitoare la realitatea supranaturalului îl ia, de asta data, întrebarea: ce va mai întreprinde și în ce postură va apărea ființa de dincolo. E semnificativ de observat că răspunsul coincide cu însăși sursa fundamentală a fantasticului, echivalabila stravechiului deziderat alchimist: „coincidentia oppositorum”. Desigur — aflîndu-ne nu la nivelul istoriei miturilor, ci pe tărîmul unei anumite categorii literare, — e vorba de un „scurt-circuit epic, de o suprapunere șocantă a contrariilor” într-o atare direcție, puterea de invenție narativă a romancierului este într-adevar prodigioasă. În același timp, însă, amploarea narativă a cărții ar fi de neconceput fără reversul premisei suprafirești: acea ființă exercită nu numai o acțiune malefică, dar și opusul acesteia: o fascinație erotică. Dacă cea dintîi înrîurire, identificată mai întii cu „o stranie și neînteleasă oboseala” e resimțită de doamna Moscu, stapîna așezării de fiica ei, Sanda, precum și de alte ființe din proximitate (tema locului bântuit), a doua îl vizează pe pictorul Egor. Sub aceeași zodie stau natura ori trăirile personajelor. 

Eliade, Mircea, – Domnișoara Cristina, – Mușătești, – 2007, – 159 p.

Nuvela În curte la Dionis (1977) are în centru o variantă răsturnată a mitului orfic, temă ce a constituit o adevărată obsesie pentru Eliade. Înaintea oricărei interpretări, nuvela ar trebui plasată în intimitatea altor câtorva proze, care alcătuiesc un corpus de texte ce se comportă autonom în cadrul operei eliadeşti. Însuşi Eliade remarcă faptul că cele câteva nuvele (Pe strada Mântuleasa, Uniforme de general, Incognito la Buchenwald şi În curte la Dionis) şi-au căpătat o anumită autonomie, independent de intenţia autorului. În acest context, textul ar trebui integrat acestui ciclu de proze, citită şi interpretată ca atare: în funcţie de evoluţia personajelor (comune celor patru texte), de traseul iniţiatic pe care acestea îl urmează, de planurile narative care converg unele din altele, creând diferite paliere de interpretare.

Eliade, Mircea, – În curte la Dionis, – Mușătești, – 2005, – 271 p.

Romanul este o specie a genului epic în proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri şi la care participă un număr mare de personaje.Tema romanului este iubirea incompatibila, povestea nefericită trăită de Allan şi Maitreyi amintind de Romeo şi Julieta sau Tristan si Isolda. Titlul este sugestiv în ceea ce priveşte conţinutul discursului narativ. Acesta coincide cu numele personajului principal feminin, Maitreyi, considerată de critică drept cel mai exotic personaj feminin din literatura română.Conflictul dintre europeanul Allan şi bengalezul Narendra Sen redă opoziţia dintre libertatea dragostei şi constrângerile tradiţionale, iar la nivel general, incompatibilitatea sau lipsa de comunicare dintre civilizaţii şi mentalităţi: cea europeană şi cea asiatică. De asemenea romanul prezintă şi un conflict interior. Fire autoreflexiva, Allan trăieşte conflictul dintre trăirea internă a iubirii, ca experienţă definitorie, şi luciditatea autoanalizei.Incipitul romanului surprinde prin tonalitatea confesiunii, prin sinceritatea povestirii, luciditatea analizei, autenticitatea întâmplărilor trăite şi consemnate cât şi prin misterul femeii iubite, Maitreyi. Maitreyi rămâne pentru europeanul raţional o eternă obsesie şi enigmă. Frământările lui Allan pentru a o înţelege pe Maitreyi fac ca romanul să aibă un final deschis.

Eliade, Mircea, – Maitreyi, – București, – 1991, – 175 p.

Eroul cărții „Izabel și apele diavolului” este un doctor în arta extrem-orientală, ce părăsise țara sa de miazănoapte pentru a-și continua cercetările în India. E, în mod evident, un alter ego al autorului, iar personajele, decorurile și întâmplările din roman sunt umbre deformate proiectate de propria-i viață indiană. Primul capitol se folosește de impresiile de călătorie ale lui Eliade din Port Said și de pe vaporul „Hakone Maru“. În spatele lui Fräulein Lucy Roth se află vieneza Stella Kramrisch, pe care, în realitate, autorul o întâlnise abia la Calcutta. Mărturisirile pe care i le face „doctorul“ ni-l înfățișează chiar de la început ca pe un văr valah al lui Doctor Faustus. El ar fi un „înviat din morți“, ce fusese stăpânit ani întregi de Diavol – „puternic și rău“, „vietate cu aripi și duh, duh cu răsuflare și copite“. Nu lupta chinuitoare împotriva lui l-a eliberat, ci doar „deșteptarea“, înțelegerea faptului că Diavolul e „închipuire sau concept“ .

Vă invităm ca să participați la lectura acestor cărți captivante!

Eliade, Mircea, – Izabel și apele diavolului, – Craiova, – 1990, – 154 p.

Lasati un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s