De cinci secole, spiritul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, aureolat de legendă, dăinuește asupra Țărilor române, ocrotindu-le și însuflețindu-le la fapte mari, poporul văzând în el chintesența propriilor sale virtuți: dragostea de țară, setea de libertate; vitejia, înțelepciunea…
Ștefan, Ștefan, domn cel Mare,/ Seamân pe lume nu are/ Decât numai mândrul soare.
Poetul anonim l-a comparat cu soarele. Și nu întâmplător, deoarece poporul l-a considerat mereu „Soarele Moldovei.” Papa Sixtus al IV-lea îl numea Athleta Christi (după biruința strălucită de la Vaslui), înmânându-i prin solii săi „Spada de Apărător al Creștinității”. Iar Eminescu își exprimă venerația și admirația, scriind:
Ștefan, Ștefan, domnul Sfânt/ Ce nici în ceruri samăn n-are/ Cum n-are samăn pe pământ.
Conștient de misiunea ce o avea ca „ales al Domnului”, „un sfânt cum nu mai poate răsări altul” (N. Iorga), Ștefan cel Mare cunoștea și trăia profund învățătura creștină. Știa că „faptele credinței” sunt mai mari decât „faptele lumești”. Credința fără de fapte este „ca un trup fără suflet”, considera voievodul. De aceea, își îndrepta mereu toată dragostea și energiile întru nobilul scop de a elibera țara și a-i apăra independența, considerând că acestea sunt fapte de credință, fapte dumnezeiești.
Noi, românii, n-am încetat niciodată să credem că într-o zi „sabia lui de oțel va străpunge pământul și va fulgera la soare”.. Și duhul vredniciei lui va trece ca un fior prin inimile noastre, deșteptându-ne din „somnul de moarte” (vorba lui Mateevici) și învrednicindu-ne la fapte de glorie. „Atunci, după veacuri de visuri urâte”, scrie M. Sadoveanu în eseul Moartea lui Ștefan Vodă, „ți se va descreți chipul feții, vei zâmbi și vei ierta rătăcirile noastre. Atunci, bătrânule, umbra ta uriașă se va înălța deaspra oștilor nouă și-ți vor scânteia iar ochii, și se va cutremura văzduhul la glasul tău!„
Zbârciog, Vlad. Io, Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei… – Chișinău, s.a. – 146 p.
Biblioteca "Nicolae Titulescu" 