Fiecare din noi este vorbitorul unii limbi. În fenomenul de a vorbi o limbă există un moment-chee, în care descoperi frumusețea limbii. Și atunci, în acel moment te îndrăgostești de ea, pentru tot restul vieții. Din păcate, nu toți oamenii trăiesc acest moment. Unii o folosesc doar pentru a comunica. Dar dacă ne gândim la limba română putem afirma cu siguranță. Da, sunt mulți oameni, care iubesc cu adevărat limba română! Acești oameni sunt pretutindeni – în școli, în biblioteci, în sălile de concert, la teatru și chiar în satele noastre mai puțin populate.
Cercetătorul literar, Ion Ciocanu în cartea sa „Darul lui Dumnezeu” scrie: „Cuvântul e un mare și de-a dreptul mirific dar făcut de Domnul Dumnezeu.”
Cât de diferit sună cuvintele rostite de cei din jurul nostru! Unii le rostesc îngrijit cu sârguință, de parcă ar fi cele mai de preț lucruri pe care le au, alții – jucăuș, cochet ca un clinchet de clopoțel, dar și cei morocănoși au farmecul lor într-o mormăială de urs pretențios.
Tot ele, cuvintele ne ajută să ne deschidem sufletul, să ne descătușim trăirile interioare, să exprimăm sentimentele dorite, uneori și cele nedorite, când este peste putință să mai suportăm unele lucruri. Adică, cuvintele îl ajută pe om să-și construiasă o relație cu mulțimea ce-l înconjoară.
Câtă bucurie aduce mamei și tatei primul cuvânt rostit de copilul lor…
Cine n-a râs cu poftă de o glumă, spusă cu mult haz de un Păcală poznaș. Sau cum se încing spiritele atunci când oamenii se implică într-un duel verbal despre „cine este cel mai tare și cel mai mare.?”
Comorile de limbă română ni se trag de la limba cronicarilor G. Ureche, M. Costin, I. Neculce. Dar cea mai mare bogăție am moștenit-o de la clasicii M. Eminescu V. Alecsandri, B. P. Hasdeu, I. Creangă, I. L. Caragiale etc.
„Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.”
Sigur, că „limba noastră-i o comoară” cum ne-a spus-o pentru prima dată Alexei Mateevici, noi am preluat acest vers și îl rostim de fiecare dată cu drag.